In facultate, la un curs de drept diplomatic, am invatat cate ceva despre tehnicile de manipulare. Una dintre acestea este si tehnica de genul “da …, dar …”, care presupune o confirmare in prima faza a opiniei partenerului de discutie, urmata de o deturnare a sensului discutiei in favoarea ta. Adica, mai pe scurt, o tehnica de evitare a rostirii unui “NU” categoric, care nu este deloc diplomatic. Ei, tocmai tehnica asta imi vine in minte de fiecare data cand apare un raport pe justitie al Comisiei Europene despre “eforturile” noastre de a lumina culoarele inguste si intunecate ale justitiei, de teama raufacatorilor.
Curios e ca acest raport, fie el intermediar sau final, e asteptat de fiecare data mai ceva cum i-am asteptat pe americani, iar imaginea e comparativa cu cea a elevului care sta in ultima banca (Romania), sperand ca nu va fi strigat de profesor (Comisia Europeana) sa prezinte daca si-a facut temele sau, mai rau, sa fie scos la tabla si ascultat. Si asta pentru ca (aproape) toate masurile luate pana acum, in vederea reformarii justitiei, au fost luate la initiativa Comisiei, nu au facut parte dintr-un proiect pe termen lung al vreunei guvernari, un proiect care sa fie si implementat nu doar amintit aluziv in campania electorala. Si pana cand nu se va intampla asta, vom astepta acest raport spasiti, cu capul in piept, murmurand rugaciuni de elev slab pregatit.
Revenind la raportul publicat acum cateva zile, schema declaratiilor e clasica: de fiecare data (adica de cativa ani!) ni se spune ca am facut ceva pasi intru indreptare, insa, la fel, de fiecare data ni se spune ca mai avem multe de facut, in special in privinta marilor cazuri de coruptie. De aici pornesc pozitionarile: daca ai nostri, presedintele, ministrul justitiei si altii care se simt vizati de raport se situeaza de partea lui “DA”, trambitand ca suntem pe calea cea dreapta, pentru ca suntem laudati mai mereu, cei din Comisia Europeana se situeaza mai degraba de partea lui “DAR”, aratand ca nu e suficient ce facem, pentru ca lupta anticoruptie se desfasoara mai mult la televizor decat in instante, iar hotarari definitive in dosare importante nu prea s-au dat. Cu alte cuvinte, nu ni se spune direct “ASA NU”, insa, vorba aia, cine are urechi de auzit, aude cum susura in urechi mustrarile delor din CE. Si de ce nu ni se spune in fata “NU”? Pentru ca un diplomat nu spune niciodata “NU”. (B.T.)
