Pentru început trebuie precizat că termenul corect folosit, conform legislației în vigoare, este acela de autoritate părintească și nu acela de custodie sau de răspundere părintească sau răspundere parentală.
Autoritatea părintească reprezintă, așa cum rezultă din conținutul art. 483 Cod civil, un ansamblu de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului, iar aceste drepturi și obligații aparțin și se exercită în mod egal de către ambii părinți în interesul superior al copilului.
Autoritatea părintească se exercită, potrivit Codului civil, de regulă în comun de către ambii părinți, atât în timpul căsătoriei, cât și în afara ei, indiferent dacă vorbim de ipoteza unui divorț sau cea în care părinții nu au fost niciodată căsătoriți.
Autoritatea părintească comună presupune că toate deciziile importante cu privire la copil se iau de către părinți împreună. Aceasta fiind regula, ea nu ridică probleme deosebite în ceea ce privește situațiile în care urmează să fie dispusă.
Ca element de noutate, a fost adoptată de către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei o Rezoluție prin care se urmărește să se asigure, faptic, un rol egal al părinților în ceea ce privește deciziile importante cu privire la copii, respectiv Rezoluția 2079 privind ”egalitatea și autoritatea părintească comună”.
Exercitarea autorității părintești de către unul dintre părinți reprezintă o excepție de la regula exercitării în comun a acesteia. Fiind vorba de o excepție, este evident că aceasta se aplică doar în anumite situații. Din păcate, legiuitorul român nu a indicat în Cod civil, nici măcar exemplificativ, care sunt aceste ”motive temeinice” care pot sta la baza unei hotărâri judecătorești prin care se dispune ca autoritatea părintească să fie exercitată de către un singur părinte. Există însă, în legislația conexă, respectiv în art. 36 alin. 7 din Legea 272/2004 privind promovarea drepturilor copilului, o enumerare exemplificativă a acestor motive: ”se consideră motive întemeiate pentru ca instanţa să decidă ca autoritatea părintească să se exercite de către un singur părinte alcoolismul, boala psihică, dependenţa de droguri a celuilalt părinte, violenţa faţă de copil sau faţă de celălalt părinte, condamnările pentru infracţiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracţiuni cu privire la viaţa sexuală, infracţiuni de violenţă, precum și orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorităţii părinteşti”
Pe lângă aceste motive, există o multitudine de situații concrete care justifică exercitarea autorității părintești exclusive, fie ca vorbim de atitudinea pasiva, dezinteresată a unui părinte, fie de situații obiective, cum ar fi distanța foarte mare dintre părți și/sau absența mijloacelor de comunicare.
De altfel, distanța fizică dintre părinți care locuiesc în țări sau pe continente diferite, este o realitate des întâlnită, și ca urmare a fost de multe ori invocată ca temei pentru exercitarea autorității părintești exclusiv de către părintele rezident (cel la care s-a stabilit domiciliul minorului).
O precizare care se impune a fi făcută este aceea că niciunul dintre părinți nu poate renunța la autoritatea părintească întrucât ar echivala cu o sustragere a acestuia de la obligațiile de părinte care îi revin, ceea ce este în contradicție cu interesul superior al copilului. Mai mult, autoritatea părintească este un drept al copilului, de care acesta nu poate fi lipsit decât din motive justificate de interesul său superior.